Lupta credintei articole publicate pe www.diasporazs.net

Lascia un commento

Lupta credinței

de Liviu Anastase
“Cunoaște-te pe tine însuți” era scris pe templul din Delfi. Pentru aceasta avem nevoie de un “model de om căci trebuie să ne oglindim în ceva pentru a ne cunoaște” – spunea Socrate. Tot el, cel mai înțelept printre înțelepti, a descoperit că știe ceva și anume… că nu știe nimic. Iată culmea înțelepciunii: să-ți recunoști ignoranța! Parcă seamană cu ceva ce am aflat în creștinism: golește-te de tine însuți, ca mai apoi Dumnezeu, căruia îi place o inimă zdrobită, să te poată umple. Lupta credinței începe cu o analiză a ceea ce eu sunt, oglindindu-mă într-un “model divin”.

Materialismul (care are origine la Democrit) se definește ca fiind convingerea că toate fenomenele din lumea noastră, inclusiv cele spirituale, sunt urmarea unor procese materiale și mecanice. Chiar dacă lupta lui Iacov (căci la aceasta ne vom referi) este prezentată în Biblie ca o luptă mai ales fizică, lupta credinței nu poate fi redusă la o luptă fizică, de tip materialist (materia contra materiei) și nici măcar la o luptă omenească ideologică abstractă (rațiune versus rațiune). Lupta lui Iacov nu conține urlete de luptă ci un dialog, o luptă de convingere, o cerere tacită de iertare, și dorința de schimbare. Conținutul luptei este deci fizic, psihologic și în special moral. Am putea spune că nu se trateaza despre o luptă împotriva “cărnii și sângelui” și nici împotriva unor ideologii. Ci este o luptă duhovnicească, împotriva “stăpânirilor” care se războiesc cu mine și care trebuiesc supuse.
Bătălia nu este împotriva ignoranței mele (după ce, în mod socratic, am făcut inteligenta și omeneasca descoperire că de fapt nu știu nimic). Lupta credinței începe cu o descoperire dumnezeiască a faptului că … nu pot nimic. Și paradoxal, tocmai nimicnicia aceasta îmi dă un sens în viață, îmi dă valoare în Univers. Pentru că lipsa mea înseamnă putința de umplere. Căci sunt cel mai puternic tocmai atunci când sunt cel mai slab, pentru că Cineva luptă pentru mine: Domnul meu.
Ce este lupta credinței? Este lupta cu răul extern și răul intern. Este lupta cu natura mea căzută pe care trebuie s-o birui. Dar nu-i prea general spus? Practic, cum se face asta? Apoi am auzit pe la predici că lupta aceasta de fapt, ar fi lupta mea cu Dumnezeu în rugăciune, precum Iacov la pârâul Iaboc. Că de fapt, ca să îl înving pe diavol, am nevoie să-l înving întâi pe… Dumnezeu. Mare mister!
Lupta credinței este insistența cu care, precum Iacov, zic Domnului meu: Nu te las până nu mă vei binecuvânta! (Gen. 32: 26). Iată o cerere insistentă, egoistă pusă la persona I, pe care Domnul Oștirilor o ascultă. Nu-i așa că rugându-mă pentru mine sunt gata să insist mai mult în rugăciune? Cum de rugăciunea pentru altul e sporadică și durează așa puțin concluzionând grăbit că acum nu mai rămâne decât să se facă voia Domnului? Apropo, nu cumva insistența în rugăciune e dovada necredinței?
Ia uite unde este lupta credinței: trebuie să lupți ca pentru lucrurile care, în mod natural ești înclinat să insiști (rugăciunea pentru sine), să le lași pe mâna Domnului, și în lucrurile în care în mod natural nu ești înclinat să insiști (rugăciunea pentru alții), acolo să insiști. Așa am descoperit și faptul că la unele rugăciuni nu trebuie să insiști, pentru că asta ar fi lipsă de credință, și la alte rugăciuni, invers, trebuie să insiști pt că acolo e voia Lui să te exersezi în școala sacrificiului și dăruirii.
Ah, uitasem, rugăciunea lui Iacov nu era de fapt egoistă. Chiar dacă se ruga pentru iertarea proprie, lupta și rugăciunea sa era pentru a nu fi pedepsit poporul din pricina lui. Simțea ca o datorie morală ca toate aceste persoane nevinovate să fie scăpate de furia lui Esau. Dacă s-ar fi întamplat ceva, era doar vina lui Iacov. Cererea de binecuvântare e de fapt echivalentă cu o cerere de iertare, de acceptare, căci acum, din vina lui, tot poporul ar fi fost pedepsit. Până să fie în joc viața poporului pe care-l conducea, nu a catadicsit niciodată să lupte în rugăciune, și nici nu a insistat vreodată la Dumnezeu pentru vreo problemă proprie. Ca orice băiat descurcareț și inovativ, aceste probleme și le rezolva și singur … împletind nuiele despoiate de coajă (Gen. 30: 37-38).

Vom porni și noi în lupta credinței, în lupta rugăciunii? Biruința noastră va fi obținută pe genunchi, înainte de a ajunge pe câmpul de luptă cu satana. Și vom fi mai mult decât biruitori, căci biruința ne va fi dată de Cel ce luptă pentru noi: Isus Hristos.

Lupta dreaptă a credinței(2)

de Liviu Anastase
Lupta cea bună a credinței este o luptă dreaptă între doi adversari egali ce au aceeași șansă de izbândă? Apostolul Pavel ne spune că nu avem de luptat împotriva ‘cărnii și sângelui’, deci lupta e inegală și avem nevoie de ajutor extern. Ce este lupta credinței si cu cine este dusă? Este dusă împotriva lui Dumnezeu, împotriva diavolului sau este lupta cu mine însumi? Este lupta lui Iacov la pârâul Iaboc împotriva unui presupus dușman sau lupta împotriva unui dușman real?

Ni se pare firesc să considerăm pe diavol împotrivitorul nostru prin excelență și mai este firesc să vedem o împotrivire în noi, între idealurile noastre frumoase și practica noastră mediocră. Dar oare și Dumnezeu să fie dușmanul nostru? Da, este adevărat că la un moment dat al vieții noastre Dumnezeu devine “dușmanul” nostru pentru a ne salva, a ne trezi din buimăceala cu care realul dușman ne-a indus să ne acomodăm. Omul are tendința să se învețe cu răul și așa dușmanul real se insinuează cu o mască de prieten bun și îngăduitor. Dumnezeu apare la Iaboc nu ca un prieten, ci ca un dușman neiertător și violent. Cel rău se dă drept prieten și cel Bun se dă drept dușman. Ce logică este aceasta? Avem nevoie de un ‘prieten rău’ sau de un ‘dușman bun’? Ce preferați? Un prieten ipocrit sau unul bine intenționat care arar folosește maniere dure?
Dumnezeu este iubire, deci prin definiție, curtenie, blândețe, înțelegere pentru slăbiciunile noastre. Dar și cel rău simulează temporar (căci mai apoi își dă arama pe față) aceste calități atunci când are interesul să ne lase așa cum suntem, în păcat. Dacă nu există un moment de răscruce, o lovitură, o răsturnare de situație … nu se va produce niciodată trezirea și atunci moartea ne va paște ca pe ‘broscuța încropită’. Știți povestea? Broasca aia care a fiert de-a binelea când a fost lăsată pe plită în apa care se încălzea ușor, ușor. Însă altă broscuță ce a sărit în apa clocotindă, la așa opăreală subită, a sărit cât colo îngrozită de apa arzătoare. Preferăm să fim broasca încropită și neînsuflețită sau broasca opărită însă mântuită? Ca să nu mai vorbim de efectul (frustrant) dar sterilizant al unei astfel de experiențe. Și Cel ce mă anunță de pericol, fie și cu maniere mai puțin blânde, mi-e prieten, nu inamic. Iată cum glăsuiește (evident, în mod aproximativ) Evanghelia: dacă un dușman te plesnește peste un obraz, întreabă-te: de ce? Și dacă ești în adormire, întoarce și pe celălalt, ca să te trezești de-a binelea. Mai bine un treaz pălmuit decât un răposat păsuit. Căci este știut că terapia de șoc ajută uneori pentru a salva persoanele în pericol de moarte.
Știm că suntem în pericol? Doar un prieten adevărat ne va avertiza de iminența pericolului. Dușmanul are interesul să ascundă adevărul. Din (prin) păcate, mai mereu nu suntem conștienți de pericole. De aceea unii vor fi mântuiți ca prin foc, last minute. Să nu așteptăm trezirea venită de sus, într-un timp eshatologic personal (la sfârșitul vieții), suficient însă pentru a o termina cu bine, precum tâlharul de pe cruce, care a riscat mult pocăindu-se pe ‘patul de moarte’! Trezirea să fie făcută sub regimul lui now or never. Trezirea să fie de jos, de la noi, pentru ca apoi să putem fi născuti de sus. Lupta acum începe, și începe cu mine. Păi ziceam mai sus că Dumnezeu ne trezește. Da, însă și atunci trebuie să recunoști că a fost El. Căci dacă nu-L recunoști la ce-ți ajută? Iacov nu a recunoscut decât spre dimineață cu cine lupta. Mulți nu Îl recunosc deloc, chiar după mai multe ‘meciuri’ cu Dumnezeu.
În fond, lupta nu e împotriva lui Dumnezeu, presupusul nostru dușman comun (acuzat îndeobște pentru multe rele din lume, ca un veritabil vrăjmaș). Lupta este cu sinele (influențat fiind de vrajmașul cel real). Omul era înzestrat la început cu o natură iubitoare și prietenoasă dar după păcat are o natură vrăjmașă și împotrivitoare. Dacă omul nu se alipește cu toată hotărârea de Dumnezeu va ramâne firesc, adică în natura omenească păcătoasă moștenită. Are nevoie de o redeșteptare, de o sterilizare sau opărire. Aceasta nu este însă o experiență singulară ci repetată în fiecare zi. Sigur, intensitatea si modalitatea nu va fi mereu la fel de traumatizantă, însă e nevoie de opărire continuă. În termeni liturgici vorbim aici despre botez (spălare) și de Cina Domnului (reiterarea în miniatură a botezului primordial). Dar despre opărirea firii pământești data viitoare.
Lupta activă a credinței (3)

de Liviu Anastase

Lupta credinței este, cum etimologic cuvântul o zice, un efort, o împotrivire, o decizie contra răului în special din noi. Răul este și în exteriorul nostru,însă ceea ce ne afectează cel mai mult este influența sa asupra noastră. Răul se concretizează prin simțurile, trăirile și tendințele umane. În spatele lor stau „stăpânirile și domniile acestui veac”. Primul pas spre biruință stă în a înțelege natura adevărată a acestor puteri ale văzduhului, în conștientizarea forțelor cu care avem de luptat. Ignorarea lor voită sau ne-voită este dovada imaturității creștinului. Acesta din urmă își atribuie multe gânduri și inițiative care de fapt nu îi aparțin: nu e conștient de marea luptă între bine și rău care se duce în lume și de faptul că el este în prima linie a acestei lupte și deci, cel mai expus.

Spuneam data trecută că lupta credinței trebuie să înceapă de jos, de la om, pentru a fi renascut de sus (nastereadin nou), de către Duhul Sfânt. Daca nu o va face omul, Dumnezeu va fi nevoit să îl aducă la Iaboc (ca pe Iacov) și să-l smulgă printr-un șoc din starea aceasta de decădere. Să fim înțeleși: Dumnezeu ne-a căutat întâi iar omul trebuie să răspundă acestei căutări și să se alipească de El. Nimeni nu va intra în cer pe baza meritelor proprii ci pe baza meritelor salvării lui Iisusî nfăptuită în om. Însă nimeni nu va intra în cer în mod pasiv și comod, fără lupta activă a credinței, care este răspunsul uman la salvarea adusă în dar de Dumnezeu. El a facut primul pas din’nainte de toti vecii, însă omul trebuie să răspundă în fâșia istorică în care se află, adică „acum dacă auziți glasul Meu…”. Acum e vremea mântuirii și a trezirii. Iată ce scrie inspirata autoare Ellen White: „Nimeni nu va fi luat în ceruri fără un efort stăruitor, perseverent și personal. Toți trebuie să nea ngajăm în acest război în mod individual. Nimeni nu poate lupta în locul nostru. Suntem răspunzători fiecare în dreptul său pentru rezultatele luptei.”

Operațiunea de trezire este zilnică. Chiar mai mult: este un efort continuu de a apuca mâna dumnezeiască deja întinsă și de a o ține strâns. Atunci are loc renașterea din nou în Duhul, refacerea după asemănarea cu Dumnezeu, așa cum omul a fost creat la început. Adică are loc negarea firii pământești carnale și înzestrarea cu firea dumnezeiască spirituală. Omul se alătură lui Dumnezeu în lupta împotriva răului, formând o frumoasă alianță om-Dumnezeu. Acest legământ implică să se alipească deDumnezeu și să se împotrivească diavolului. Atunci, Biblia ne-o promite, cel rău va fugi de la om. Este o luptă crâncenă și o „împotrivire până la sânge”.Este un efort imens în care omul cade de infinite ori, însă tot de atâtea ori se ridică. Este o continuă cădere și ridicare. Căderea nu este motiv de descurajare sau indiferență (după caz: primul nu are credință îndeajuns, al doilea deloc), ci devine doar o ocazie de cerere a iertarii către Dumnezeu și cererea biruinței asupra acelui păcat, dar și o ridicare pe noi culmi ale progresului spiritual. Da, la fiecare cădere se evidențiază de fapt acțiunea ridicării, pentru că acea cădere nu a fost în zadar, îl învață pe om să meargă înainte. Astfel creștinul interpretează în mod pozitiv toată această istorie negativă a căderilor lui ca fiind o istorie a ridicărilor, a victoriilor asupra acelor căderi. Și pe nesimțite, omul devine tot mai „sfânt”. Adică, fără să știe,devine asemănător Domnului său sfânt. Ce vreau să subliniez aici nu este neștiința acestei stări ci faptul că omul ridicărilor nu se laudă cu acestea ci se va considera până în ultima clipă(și pe drept) un păcătos, nu un sfânt, în ciuda faptului că cerul îl vede ca pe un sfânt victorios asupra căderilor lui. Va fi un sfânt care a luptat și a fost victorios. Semnele luptei se văd, ca în cazul lui Iacov care șchiopăta, însă este victorios și mai apt ca oricând să înfrunte armata inamicului. Iisus duce lupta pentru noi, dar e o luptă care e cooperantă cu omul. Până și la cucerirea Ierihonului care este un exemplu biblic de cum Dumnezeu face totul și omul nimic, apare totuși clar cum poporul trebuia să înconjoare cetatea de multe ori, să sune din trâmbiță, să scoată un strigăt de război, să intre peste zidurile dărâmate de o mână nevăzută și atotputernică și să prădeze cetatea. Făgăduința țării promise suna așa: „vă dau orice loc călcat de talpa piciorului vostru”. Biblia, ca de obicei, se referă nu numai la înțelesul fizic al acestei expresii, ci și la înțelesul spiritual.Trebuie să vă puneți în mișcare credința care face pași de luptă energici spre înainte. Lupta credinței este lupta omului, nu a lui Dumnezeu. Este lupta ce-L are întotdeauna pe Dumnezeu ca aliat de nădejde dacă vrem să avem sorți dei zbândă, însă este datoria omului s-o poarte. Este o luptă în care nu am birui fără Dumnezeu alături, adică fără armătura credinței cum este descrisă de apostolul Pavel.

Hannah Arendt în cartea sa „Vița activă” sublinia un aspect, referindu-se la activitatea în general, dar care poate fi extinsă la un înțeles superior. Parafrazez un citat din această carte: „Este capacitatea de a acționa ceea ce rupe legea mortalității ale cărei victime suntem și noi. În mișcarea rectilinie a cursului vieții acțiunea se aseamănă unei minuni. Minunea care păstrează lumea de la naturala și normala decădere este acțiunea, actul activ al credinței”.

Credința adevărată nu este o resemnare în fața răului. Nu trebuie să lăsm armele jos motivând lenea spirituală cu argumentul fals că doar Dumnezeu ne poate mântui pentru că noi nu suntem în stare. Legea este în vigoare și nu trebuie păzită de divinitate sau de îngeri. Legea este în vigoare acolo unde e și călcarea de lege. Dacă mersul spre cer ar fi ceva care nu se face pe picioarele noastre, nu ar fi nevoie de legea morală. Și așa omul e căzut, nu e nimic de facut pentru că face Dumnezeu totul. Această concepție se traduce în termeni teologici cu „harul ieftin”. Dumnezeu e bun, e milos și ne va salva pe toti până la urmă. (Au apărut chiar erezii cum că și diavolul în cele din urmă, va fi iertat, mititelul, că tare a mai greșit).

Orice dar bun este de la Dumnezeu. Dar datoria noastră e să valorificăm darul. Să ne dezvoltăm deci atât virtuțile pasive dar mai ales pe cele active pentru a reacționa (contra-ataca) dar și a acționa (ataca) în lupta cea activă a credinței.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Lupta credinței (4): sacru și profan

de Liviu Anastase

Poate din același izvor să iasă și apă potabilă și apă poluată? Întrebarea se poate pune și în acești termeni (tot biblici de altfel): poți să slujești la doi stăpâni? Aceași limbă poate profera și binecuvântarea și blestemul?
Vreau să pornim în discuția noastră de la considerarea sacrului și profanului. Marele savant Mircea Eliade analizează cele două aspecte observând obiceiurile popoarelor primitive.Timpul acestora se împarte în timp sacru și profan. Timpul sacru este suspendarea timpului profan, cel de zi cu zi și reîntoarcerea prin ritualuri la momentul când zeii au creat la începuturi pământul,conform miturilor. Necesitatea acestei întoarceri e dată de faptul că energiile universului s-au consumat și e necesară o reîncărcare a “bateriilor” universului. Acest lucru e posibil tocmai pentru că timpul e ciclic[i], adică omul (în general vraciul, samanul), în această concepție, se poate reîntoarce în timp, ca să recreeze prin ritul său, ceea ce zeii au facut prin gesturile lor creative primordiale.
Concluzionând această prezentare succintă și cu siguranță reductivă a ideii de sacru și profan, putem conchide că omul își trăia viața între sacru și profan, adică era sursă a celor două „ape”: profanul și sacrul. (Aceeași suspensie a timpului se produce și cu activitățile ludice, adică jocul. În momentul jocului, regulile de viețuire normale dispar și se intră într-o altă dimensiune a timpului în care se uită toate preocupările vieții de zi cu zi).

Întrebarea acum este: poate un creștin să producă și sacrul și profanul; și binele și răul? Biblia pune această întrebare retorică la care răspunsul ar trebui să fie logic: nu. Dar la o privire mai atentă și mai ales realistă, aceeași sursă omenească produce și apa bună și apa rea. Sursa dumnezeiască produce doar binele. Cea omenească, de la înfruptarea din pomul cunoștinței binelui și răului, produce din păcate ambele. Fiecare om are o parte însorită dar și o parte umbroasă în caracterul său.
Aș face aici o observație, zic eu, interesantă: Iisus Hristos are două naturi (omenească și divină) într-un singur ipostas, și anume persoana Sa de Fiu. Omul are prin naștere o singură natura – cea umană căzută – și una potențială, prin adopție – cea divină. Spun cea umană căzută ca să facem diferența de natura umană necăzută care era asemănătoare cu cea divină și care în mod natural ar fi dat doar “apa bună”. Din aceasta ar rezulta o altă observație interesantă: dacă nu ai două naturi, nu poți da “apa bună”. Adică cu o natură dai două tipuri antagonice de apă însă cu două naturi dai doar apa bună. Lupta credinței este însușirea, prin adopție, a celei de a doua naturi, care să se întrepătrundă în mod armonios, ca în cazul modelului nostru Iisus Hristos. Sigur, teologia creștina vorbește încă de la primele concili ecumenice de faptul că cele două naturi ale Mântuitorului sunt „separate” și „neamestecate”. Însă acolo este vorba de natură în sens stric structural iar în cazul omului adopția se referă nu la însușirea naturii divine în acest sens, ci mai mult în sens spiritual și comportamental.

Acum să analizăm mai concret problema. Observăm și în noi cele două influențe, cea bună și cea rea? Suntem stăpâniți fie de una, fie de alta. Ori stăpânirea bună, ori stăpânirea rea. Nu suntem niciodată independenți așa cum cred unii. Credem de prea multe ori că anumite idei ne aparțin, când nu e vorba decât de una din influențele spirituale: ori cea bună ori cea rea. Și dacă am fi atenți la acest aspect, poate am fi mai conștienți de lupta care se duce în noi, cei ce suntem terenul de luptă al celor două forțe. Sigur, tendința ar putea fi spre descurajare, căci am spune ca și apostolul Pavel, că binele pe care vrem să-l facem nu îl facem și răul pe care nu vrem să-l facem, iată ce facem. Însă faptul că descoperim răul în noi nu ne califică drept servii satanei. Omul poate fi servul Domnului, însă uneori satana mai poate avea acces la anumite slăbiciuni, metehne ale bietului om. Stăpânul său însă e Hristos. Direcția generală spre care mergem e importantă. Iată vestea cea bună! Cu toate acestea, nu trebuie subestimată acea influență rea pe care o descoperim în noi. Biblia ne poruncește să ne împotrivim diavolului pe care îl descoperim uneori în noi și el atunci va fugi de la noi. Însă să nu avem iluzia că nu mai suntem în nici un pericol din moment ce ne-am predat odată Domnului. Predarea e zilnică, continuă, pentru că, clipă de clipă este o luptă cu răul din noi și din exteriorul nostru. Biruința însă ne este asigurată în Hristos. El va birui pentru noi și noi într-o zi, vom fi în mod complet ai Lui!
[i] Spre deosebire de concepția păgână a timpului ciclic, care implică o reîntoarcere în timp (vezi idea “eternei reîntoarceri” a lui Eliade), reprezentată la scară redusă de ciclul natural al morții și al învierii, respectiv al anotimpurilor, concepția biblică este cea a timpului linear, sau dacă vrem să ne exprimam în 3D, a timpului spiralat ascendent. Aceste două reprezentări au un început – creațiunea – și un sfârșit – evenimentele finale. Ideea biblică implică o “erupție” sau o întrerupere a timpului pe care o face Dumnezeu prin evenimentul parusiei (revenirii lui Iisus Hristos) pentru a instaura o nouă era (eon), care nu este o continuare a celei precedente, ci e cu totul altceva – veșnicia. Această dimensiune exclude inclusiv noțiunea de “timp”.

Annunci

Corso etica cristiana (ethics) Miroslav Kis (7 parti)

Lascia un commento

Scaricate le 7 registrazioni qui:
WS119229.WMA
WS119230.WMA
WS119231.WMA
WS119232.WMA
WS119233.WMA
WS119234.WMA
WS119235.WMA

Imparatia chipurilor

Lascia un commento

Chipul lumii lui Dumnezeu

Ortodoxia creștinismului nostru se măsoară în dispoziția la ospitalitate pe care ne-o manifestăm in raportul nostru cu celalalt. Într-o societate lacerată de individualism, de nervozitate, de intoleranta si de lipsa ospitalitatii umane, apelul solemn al lui Dumnezeu este să căutam acordul cu semenul. Semantica ospitalității indică un loc de intâlnire sub același acoperiș, unde să ne odihnim si să sărbătorim umanitatea noastră, pentru că toți suntem călători și in definitiv nimic nu e al nostru. Tot ce se află sub cer este teritoriul tuturor, căci venim toti din unul, Adam, si avem un singur Creator-Dumnezeu. Întrucât omul nu este o plantă, o ființă imobilă, este numai natural să impărtășească totul cu toți. Ospitalitatea fiecăruia este descoperită când se cedează altuia o parte din propriul spațiu, fără ca identitatea personală să fie atenuată sau anihilată. Această dimensiune relaționala a omului este numita de E. Levinas “chip” care nu se poate fixa, cuprinde, incătusa căci este dincolo de puterea noastră de întelegere. Cu chipul nostru privim în exterior la lume și prin chip dialogăm cu ea.
Împărătia lui Dumnezeu nu este o realitate celestă, străina de oameni ci este în inimile credinciosilor care isi păstrează si dezvoltă chipul lui Dumnezeu in ei. Crestinismul nostru are datoria să se conformeze imaginii chipului divin și modelului pe care-l are Dumnezeu despre aceasta Împărătie, în care fiecare chip constitutiv are rolul său activ si unic. Transformarea din Romani 12: 2 (Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia ci să vă innoiți…) pe care Dumnezeu o pretinde de la noi este legata de conformarea chipului nostru în asemanare cu chipul Său. Aceasta implica necesitatea unei corespondente și cu chipul alteritatii umane a semenului (caci mi-este asemanator, imi construiesc eul și identitatea proprie in confruntarea cu el).
Realitatea umana se incadrează intre doua paradigme – esenta si relatia. Esenta omului este de derivatie divina, pentru că el a fost creat după chipul si asemănarea Dumnezeului său. Această esentă se dispune, concretizează si intruchipeaza în cadrul dialogic al perechii, intelegând prin aceasta si extensia sa – relatia interumana in general. Produsul finit al creatiunii nu este omul singular ci polarizarea acestor esente umane barbat/femeie. În concluzie, chipul lui Dumnezeu în om este atat un chip interior esential cât si un chip exterior relational.

Natura structurală a chipului uman

Omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, si aceasta este ceea ce caracterizează omul în originea sa si în vocatia sau destinul său escatologic. Chipul lui Dumnezeu in om este esența sau natura cu care omul a fost creat. Fiecare chip uman este istoricizarea esentei divine in trup pentru că Dumnezeu este centrul spiritual al omului si constituie ceea ce dă coeziune, armonie si fericire omului. Când, din cauza ‘ipocriziei’ (sau divergentei dintre gândire, vorbire, făptuire), omul are conflicte interioare intre părtile luminoase si umbroase ale caracterului său, el devine nefericit. Asadar acordarea după modelul divin îl duce pe om si la armonizarea cu semenul său, căci fiecare isi are derivatia si fundamentul din si în Dumnezeu. Este in aceasta o subordonare pozitivă fată de altul, in acelasi timp bucurându-se de o absolută libertate. Întrucât omul structural nu este complet fără altul (conf. Gen. 2: 16) este necesară o anumită subordonare sau dependentă fată de celălalt. Acest lucru trebuie să se desfăsoare in libertate absolută pentru că orice om a fost creat în asemănarea cu Creatorul, ca agent liber.
Iisus Hristos este esenta umanitatii si a divinitatii revelate umanitătii. Hristos este chipul transcendentei manifestat în imanenta chipului uman. El este factorul de unitate solidară intre natura umana si cea divină. Chipul omului este un semn sensibil sau un fenomen al transcendentei esprimat în istorie, pentru că este chipul vizibil al unei realităti invizibile. Aceasta sensibilitate a chipului permite existenta relatiei, căci altfel ar fi ceva abstract care nu se poate esperimenta.

Natura relatională a chipului uman

Chipul este si expresia categoriei relationale a asemanarii omului cu Dumnezeu (Geneza 2: 16). Chipul nu se manifesta in cadrul hegemoniei sau subordonarii in fata altuia căci pluralitatea chipurilor cedeaza spatiu numai autoritatii comune asupra creatiunii. Nici a fi absorbiti de către lume dar nici a ingloba lumea in sine. În relatia cu “chipul”, eul se retrage partial si lasă un loc dialogic pentru manifestarea acestuia. Chipul este entitatea dispusa sa daruiasca un sacrificiu de sine instituit in orice caz ca o victorie a propriei vieti asupra propriei morti. Este o ‘moarte’ de sine ce promoveaza o viata nobila si de calitate superioara. Apartenenta sinelui la altul dă sens propriei identitati si face ca Împaratia chipurilor sau Impărătia lui Dumnezeu pe pământ să se constituie in armonie si pace.
Principiul fiintarii creaturilor este schimbarea, trecerea din fiinta in nefiinta (si invers) si multiplicitatea sau pluralitatea. Nici măcar Dumnezeirea, în statornicia Sa absolută, nu este redusa la “Unu”. Cum ipostasurile dumnezeiesti sunt unite in chip nedespărtit fără a separa firea, tot asa si persoanele umane formează un ansamblu sub acelasi acoperis al naturii umane, distincte dar unite de esenta divină comuna.
Mărturisind doar individualitatea ipostasurilor (adica doar insusirile personale), fără a considera esenta noastră comuna sau fundamentarea divina a chipului, umanitatea este sărăcită sau chiar anulată in cazul in care este considerată doar ca o monada izolată ori ca o insulă fără căi de acces catre exterior.
Chipul nu e o masca pentru a ne ascunde, ci ceea ce ne conduce spre altii, respectând individualitatea dar si libertatea, pentru ca Împaratia celor asemenea si egali lasă libera expresia partilor relationate la intreg.

Sabato A. Heschel

1 commento

Sabato, dimensione temporale della compartecipazione al divino

Libro di riferimento: “Il Sabato” di Abraham J. Heschel

Motto:

Tutto quello che occorre per santificare il tempo è Dio, un’anima, e un momento.

L’osservanza del comandamento di riposare nel settimo giorno vuol dire lavorare sei giorni con le cose dello spazio ma essere innamorati dell’eternità (Sabato). Nei giorni lavorativi lottiamo con il mondo (presenza nello spazio); nel settimo giorno cerchiamo di dominare il nostro io, stando in umiltà davanti a Dio (presenza nel tempo). La gioia del possesso è forse un antidoto al terrore del tempo, però non possiamo conquistare il tempo attraverso lo spazio. Questo è la realtà che noi affrontiamo, ma non possediamo in quanto inafferrabile. Possiamo dominare il tempo soltanto nel tempo. L’atto con cui possiamo farlo è la presenza spirituale nel tempo. Il Sabato è lo spirito sotto forma di tempo, è la presenza di Dio nel mondo, aperta all’anima dell’uomo. Il momento presente esiste perché Dio è presente. Il Sabato esiste perchè Dio esiste.

Il problema è come non essere assenti quando il tempo è presente. E ogni momento è una presenza che reca con sé una grande distinzione, ed è peccato credere nella identicità, poiché nessun istante ha dei precedenti. Ogni momento è un nuovo arrivo della presenza di Dio nel mondo. Questo arrivo chiede di essere salutato, chiede che l’umano abbracci il divino. Non dobbiamo lasciarci sfuggire il momento, anzi dobbiamo riempirlo di un significato. Ciò che resta nell’anima è quel momento di intuizione più che un luogo dove l’atto si è svolto. Un momento d’intuizione è una fortuna che ci trasporta oltre i confini del tempo misurato. La vita spirituale comincia a decadere quando non riusciamo più a sentire la grandiosità di ciò che è eterno nel tempo. Sabato non è un interludio, ma un culmine del vivere. Il riposo perfetto è un’arte, il risultato di un’armonia tra il corpo, la mente e l’immaginazione. La ragione è che il settimo giorno è una miniera nella quale si può trovare il prezioso metallo dello spirito con cui costruire il palazzo nel tempo, una dimensione in cui l’umano si sente come se fosse in presenza con il divino; una dimensione in cui l’uomo aspira a raggiungere la somiglianza con il divino.

Il rituale ebraico può essere caratterizzato come l’arte delle forme significative nel tempo, come architettura del tempo. Non c’è santità nello spazio. Dio è dappertutto, non può essere in un luogo preciso. A nessun oggetto dello spazio viene attribuito il carattere della santità come per il tempo (Sabato). La santità del tempo sabatico stabilitasi alla creazione, sarebbe stata sufficiente per il mondo; ma la santità dello spazio (Santuario) era un compromesso necessario per corrispondere a una richiesta che il popolo rivolgeva a Dio. L’essenza del Sabato è completamente al di fuori dello spazio. Sabato ed eternità sono una cosa sola – o della medesima essenza. Il Sabato ci mette in sintonia con la santità del tempo. Il Sabato è un esempio del mondo futuro. In questo giorno siamo chiamati a partecipare a ciò che è eterno nel tempo, a volgerci dai risultati della creazione al mistero della creazione; dal mondo della creazione alla creazione del mondo. Infatti, il Sabato è un ricordo dei due mondi: questo mondo e il mondo futuro; esso è un esempio di entrambi i mondi. Il Sabato è gioia, santità e riposo; la gioia è parte di questo mondo, la santità e il riposo sono del mondo futuro.

Sperimentare il sapore dell’eternità è la vita eterna nell’ambito del tempo. Un requisito importante per essere capaci di affrontare e accogliere il presente è il senso di anticipazione, il cui opposto è, invece, l’evasione e il timore dei momenti futuri. L’uomo agisce e reagisce nei confronti di quel che incontra o conosce, cioè degli esseri che gli sono concomitanti, che gli stanno di fronte. Ma stabilisce un rapporto anche con ciò che non è ancora entrato nell’esistenza. L’uomo si rapporta tanto a ciò che esiste quanto a ciò che potrà o non potrà esistere. Pertanto i due modi fondamentali con cui egli si pone in rapporto con le cose sono il confronto e l’anticipazione. La benedizione dell’esistenza si rivela nella facoltà di anticipare il futuro. L’esistenza comporta la visione, la speranza, la capacità di attendere.

Il tempo è il prodotto dell’eternità in azione, ossia l’eternità in movimento. I giorni dello spirito non svaniscono mai. La materia si disolve ma un atto non muore mai. La materia è ricordo di momenti, è tempo accumulato, congelato. Così la fede è il concretizzarsi di tanti momenti di meraviglia. Vivere in modo spirituale, creativo è convertire le cose dello spazio in momenti di tempo. Il sacro non è presente nella materia stessa; è una preziosità che viene conferita alle cose da un atto di consacrazione e persiste in forza del rapporto con Dio. Come eternità, l’essenza del tempo è attaccamento, la comunione. Il settimo giorno è come un palazzo nel tempo come un regno per tutti. Il tempo non è perso quando sai esaltare la coincidenza del tuo essere con tutti gli esseri: lo spazio divide (Babele) invece il tempo (Sabato) unisce. Non è una data ma un’atmosfera; non un diverso livello di coscienza ma un clima diverso; è come se in qualche modo fosse cambiato l’aspetto di tutte le cose.

L’immagine, una cosa dello spazio, divenne portatrice delle verità, involucro di una presenza, di una grazia, dotata non soltanto di santità ma anche di vita. Siamo chiamati a essere un’immagine nel tempo, a vivire come immagine ed esempio di Dio. La Sua presenza non è una cosa dello spazio, ma la continuità stessa per cui io sono. Egli non è soltanto di fronte a me, ma è il mio stesso essere come continuo essere creato. La creazione è il linguaggio di Dio, e il Tempio è il Suo canto, mentre le cose dello spazio ne costituiscono le consonanti. Santificare il tempo significa cantare le vocali all’unisono con Lui.

Incontri CeCSUR: Corpo, salute e identità personale

Lascia un commento

Incontri CeCSUR: Corpo, salute e identità personale: Rice (Università di Loma Linda California), M. Toraldo di Francia (Università di Firenze), E. Pulcini (Università di Firenze).
R.Rice,M.ToradodiFrancia,E.PulciniCorpo

Psihanaliza si credinta (Jung)

Lascia un commento

Comentariu la “Psihanaliza si dreapta credinta a Bisericii” scris de parintele Galeriu
Fascinanta psihologia analitica a lui Jung cu Sinele, sensul, arhetipul plasat pe un fundal divin esential (in sensul de origine) dar totusi apartinand omului. Interesanta si imanentizarea transcendetei prin ‘plasarea’ figurii arhetipale a Tatalui prin constituirea unei imagini (chip) a priori costiintei umane. Insa as adauga ca Fiul este, in virtutea rolului sau arhetipal (fiind al doilea Adam), Omul universal ce desavarseste lucrarea Tatalui prin lucrarea Sa de principiu modelator al chipului uman inapoi la asemanarea cu divinitatea.

CeCSUR: “Religione, società e speranza” con Jürgen Moltmann (English / Italiano)

Lascia un commento

Noi&Moltmann
Incontro CeCSUR – Istituto Teologico Avventista Villa Aurora con il teologo Jürgen Moltmann (23-24 marzo 2009). Italiano – English
jmoltmann23marzo09primaparte
jmoltmann23marzo09parte2
domandemoltmanndopoparte2
jurgen-moltmannrisurrezione
jurgen-moltmannsabato

Older Entries