Psihanaliza si credinta (Jung)

Lascia un commento

Comentariu la “Psihanaliza si dreapta credinta a Bisericii” scris de parintele Galeriu
Fascinanta psihologia analitica a lui Jung cu Sinele, sensul, arhetipul plasat pe un fundal divin esential (in sensul de origine) dar totusi apartinand omului. Interesanta si imanentizarea transcendetei prin ‘plasarea’ figurii arhetipale a Tatalui prin constituirea unei imagini (chip) a priori costiintei umane. Insa as adauga ca Fiul este, in virtutea rolului sau arhetipal (fiind al doilea Adam), Omul universal ce desavarseste lucrarea Tatalui prin lucrarea Sa de principiu modelator al chipului uman inapoi la asemanarea cu divinitatea.

Dialoguri (pe tema “Maria vede totul”)

2 commenti

  1. Liviu Anastase, pe martie 26th, 2008 at 10:01 pm Said:

    Gandim ca-i regina universala cu “chip de lut” in sensul ca a nascut pe Mantuitorul ce este al doilea Adam. Pacatul intra in lume printr-un om universal si pacatul e rezolvat de un Om universal. Deci e Om paradigmatic, Purtator sau Infaptuitor al unei mantuiri universale. Primul Adam e purtator de pacat si mizerie, al doilea Adam de curatie si slava. Despre Maria credem ca este un soi di diaconeasa, de slujitoare la masa Domnului. O sfanta printre sfinti ce isi duce pana ce are suflare, omenescu-i destin si dumnezeiescu-i mandat.

  2. Dragă Liviu, ce spui tu e cam filozofic şi complicat pentru mintea mea care are defectul de a dori să simplifice lucrurile. Cînd e vorba de medicină, mai plec pe stradă cu ea mai dezbrăcată, mai neglijentă, pentru că dacă “se ia” cineva de ea o pot apăra, dar cum filozofia locuieşte pe altă stradă, am un limbaj de chibiţ, iar chibiţul, ştii cele două calităţi pe care trebuie să le aibă, nu? Una din ele este să tacă. Eu mă străduiesc să împlinesc ambele condiţii. Cu alte cuvinte, tu poţi detalia mai pe limba mea cînd te plimbi cu filozofia ta. )

  3. Dragă Petre, eu am “sărit “pasajul în care făcea fr. Wurmbrand referire la suferinţa Mariei la picioarele crucii Domnului. Cînd a primit vestea cea bună, cînd a fost “Binevestită”, era atît de tînără, de fragilă şi atît de frumoasă încît am lăsat-o în text fără suferinţa pe care o anticipa. I-am lăsat în pasaj numai bucuria ei şi bucuria mea. Ce spui tu despre biserica ortodoxă este foarte frumos…

  4. Liviu, nu stiu dar, eu as fi mai retinut la acest gand, cum ca Mantuitorul este al doilea Adam. Nu cred ca este asa, Adam este cel prin care a intrat pacatul, iar Hristos este cel prin care a fost ridicat. Nu se poate face coada dupa primul decat daca ma pui pe mine la rand. Hristos nu poate sta la coada dupa Adam si nici nu putem sa-l numim “tot atat de universal” ca pe Adam.Sa nu invartim vorbele dupa deget ca cine stie ce biserica mai apare. )

  5. Mai fratilor: de frica sa nu apara noi erezii nu mai rationam = mentalitate inchizitorie de ev mediu.Nesupunerea la gandul ca Dumnezeu poate fi al doilea … asta e erezie si necunoastere a Scripturii. Cartea glasuieste asa: 1 Cor 15: 20.21; 15: 45-49 Printre altele se foloseste expresia “Al doilea Adam” referitor la Cristos, si mai apoi se da locul doi (ne pare rau da asa este) la interventia divina. Omul pacatueste..si nu reuseste ..si atunci intervine divinitatea.

    D.lui medic il rog sa se “plimbe” un pic la un comentariu precedent de-al meu:http://liviuanastase.wordpress.com/2008/03/23/filosofie/Eu nu am ajuns inca faza aceasta dorita: sintetizarea profunzimii cu o simplitate. Inca lucrez la ea. Dumneata la ce faza esti?

  6. Liviu, am ajuns în faza în care toată filozofia lumii nu mă interesează absolut deloc cînd e vorba de învăţătura Bibliei, care este singura carte ce mă lămureşte exact asupra Sfintei Treimi şi a răscumpărării mele prin jertfa Domnului meu Isus Cristos, al doilea Adam, dar Fiul lui Dumnezeu, cu Dumnezeu de la facerea lumii. Restul nu sunt temeri de-ale mele ci erezii în toată regula.

  7. Draga Liviu, ceea ce spune acolo as transpune in fizica, asta ca sa intelegi diferenta mai bine intre al doilea si existenta prin opozitie.

    Sarcina pozitiva este una, iar cea negativa este alta, amandoua exista dar, ele nu stau la coada una dupa alta ca sa poata fi definita.Deci minus nu poate fi primul si nici plus “al doilea”, nu pot fi ordonate la modul prezentat de tine.

    In Romani 5:14 spune ca Adam este o icoana preinchipuitoare a Celui ce avea sa vina. Si de aici imposibilitatea ordonarii facute de tine.

    Nu in ultimul rand, daca citesti cu atentie I Corinteni 15: 45 se foloseste protos=primul pt Adam si eshatos=ultimul pt Hristos, acestea sublineaza nu ordinea, ci momentul intrarii in actiune, adica unul a fost primul prin introducerea pacatului, iar Mantuitorul a fost ultimul, a incheiat definitiv obligativitatea pacatuirii si a vinei, acolo unde se implineste cerinta pocaintei.

    Ar mai fi si conceptul de om universal si mantuire unversala, oricat de “tare” suna treaba. Conceptul de om universal nu exista, la cea mai mica scuturare filozofica va cadea gogoasa din maneca. Pacatul poate fi universal nu tot asa este cu mantuirea care este pt putinii dintre cei chemati.Chestiunea cu universalul imi aduce aminte de magazinul “universal” unde conceptul era tot asa de rau inteles: de obicei nu gaseai mai nimic si in niciun caz ceea ce aveai nevoie. )

  8. Liviu, ce sti tu despre evul mediu,la modul obiectiv?Toti putem gandi cate o prostie , totul este sa nu o rostim.Pt prostiile negraite, nu exista inchizitie. )

  9. ;) Admirabila declaratia ta de credinta d-le medic (permiteti) . Asa da faza! Pt mantuire e in mod simplu necesar doar atat. D-aia si Domnul nostru Isus s-a exprimat simplu (nu simplist insa). In plus…mai avea sa ne spuna inca multe…insa “noi n-am fi putut purta” noua invatatura. Publicul sau era format din oameni “saraci cu duhul” deci mereu a adaptat invataturile Sale vesnice (infinite) la marginirea bietilor oameni. )Totusi, ce zici de o cunoastere (cultura) majora in mai multe domenii, nu ar fi de dorit? Apoi largirea orizontului da constientizarea unei majore nevoi de cunoastere. Cand nu sti prea multe crezi ca sti destul; cand incepi sa stii…realizezi ca mai ai multe de invatat.

    D.lui Vlad, nu-i frumos sa nu-i raspundem. Chiar daca nu se poate raspunde fara a ne contrazice un pic (frateste) sper intru moderarea elanului dumnealui.Frumoasa imagine “fizica”, cu anumite corespondente in problematica teologica abordata, dar nu in totalitate aplicabila. Ordinarea ordinala (primul, al doilea) este o chiestiune biblica nu-mi apartine; deci sa ne certam cu Autorul de nu suntem de acord. Icoana primordiala (Adam) facut dupa chipul Sau si antitipul Isus (telos – implinirea eschatologica a planului mantuirii) sunt atat doua momente diferite cronologic dar si ipostaze cu valoare soteriologica asimetrica. Asta pt ca Dumnezeu a ales sa faca de ras lucrurile tari ale lumii (Adamul necazut in pacat) cu o Fiinta care a venit in lume fiiind supus la un potential de pacatuire egal cu ceilalti contemporani. De aceea zice Biblia ca Isus, dupa victoria crucii, a fost inaltat “nespus de mult” de Tatal.

    Actiunea unuia ca mine sau ca tine Vlade, influenteaza pe altii. Cu atat mai mult a unuia caruia ii poti spune tata (caci din Adam ne tragem) sau Unuia caruia ii poti spune Fiu caci e nascut din om (Fiul Omului) si Fiul lui Dumnezeu (din care ne nastem toti “din nou”). Prima e o nastere dupa trup (fizica) iar a doua dupa spirit (metafizica).Ultima observatie: nu consider ca spui prostii. Ale noastre discutii sunt doar pareri diferite…si din confruntari se creste mereu, caci avem de invatat unii de la altii, chiar cand unu spune “prostii”. Deci mai bine sa nu le lase “negraite”.

    Cu bine!

  10. Liviu, săraci în duhul lumii acesteia, nu fără minte, cred că aşa înţelegem textul cu pricina amîndoi, nu? Eu nu ştiu cum să scap de multe din lucrurile pe care le-am învăţat şi-mi bruiază creierul, iar tu mă baţi pe spate şi-mi spui cu condescendentă: “lasă, moşulică, se poate şi mai rău, bine că ai priceput măcar atît, din partea mea eţti mîntuit” )Liviu, fericitul Augustin spunea că ar trebui să înlăturăm din învăţătura pe care o dăm copiilor noştri tot felul de minciuni şi închipuiri omeneşti. Augustin, alt sărac în duh…) Eu zic să nu te iei după aparenţe, deşi cînd eram de vîrsta ta eram mult mai dur, cu alţii, nu cu mine )Cu bine nu sună… bine! Eu te aştept să comentezi de cîte ori simţi că ai o părere a ta.

Filosofie

6 commenti

Propunem revizuirea psalmului (pe alocuri) care se vrea o exemplificare a sofismelor filoSofiei, dar care iese la iveala ca filoZofie. Sigur ca aveti dreptate, Isus a dovedit sa fi depasit faza ‘filosofica’, care este premergatoare cele ‘sintetice’. Limbajul Sau nu este lipsit de ‘filosofie’ e doar sintetic liber. Adica concentreaza filosofia vietii si credintei (teologia) intr-un concept simplu ce are o adancime pe care si azi noi o studiem cu mare reverenta. Semantica multipla a cuvintelor Bibliei in general dovedeste profunzime dumnezeiasca, deci o intelepciune superioara oricarei filosofii. Cand citesti o carte filosofica, te straduiesti sa pricepi sensul ce sta in spatele cuvintelor. Cand citesti Biblia sensul sta in “fatza”….Si … acum minunea: nu e doar sensul acela aplicabil. Sunt multe altele. Aici intervine rugaciunea si Duhul Inspirator si descoperi alte frumuseti invizibile initial. Idealul nu este sa nu ravnim la un nivel intelectual filosofic, ci este sa-l depasim: adica sa fim in stare sa exprimam un adevar filosofic in concepte sintetic SIMPLIFICATE pt popor. Sigur ca nestapanirea terminologiei, intelesurilor, in acest proces, ne dovedeste lumii ridicoli; asta e o capcana ce psalmul imbibat de filozofie fortata ne-a exemplificat. De aceea, toti la studiu! Domnul Isus cu voi!

Cultura si religie / stiinta si credinta

2 commenti


Sunt complementare cele doua elemente sau se exclud reciproc? Pot exista confirmari ale uneia in campul de actiune a alteia sau compartimentarea trebuie sa fie stricta?

Image of God – essence, existence, vocation

5 commenti

Image of God – essence, existence, vocationby Liviu Anastase © 2007The two pillars of Adventist faith, evidenced by the name itself (Seventh Day Adventist Church) are the Sabbath and the Advent of Christ. The first is the essence of the Adventism, the sense, the sign of belonging to the remnant people of God and is a gift of partnership (existence) with God in the temporal dimension; the second, the destination (vocation) represent what this communion leads to. The Sabbath imparts the existence arch of time and projects us on the eternity, which begins with the return of Christ. “The world without the Sabbath”, said A. J. Heschel, “should be a world without a window that opens out from eternity to time”. The ‘present’ is category of being, and is experienced as immediate existence (as an alternative, we are aware of the past as memory and the future as expectation). Our eagerness to God is measured with the time conceded to God in our lives, and our availability to Him is evaluated according to the investment in this ‘present’ called Sabbath as a part of our being and a special time devoted to the search of God and others. The Sabbath rest, which is what we already have in our interiority, is the anticipation of the eternal eschatological Sabbath, which the Advent gives start to. The Sabbath that is beginning and the present (gift of Creation) together with the Advent – representing the future (eschatological gift) – are esclusive actions of God. Both this two events interest man directly: the Sabbath constitutes already, from the Creation onward, a part of man; the Advent instead is an event of which we can get just an anticipation as it is about a future participation. The return of Christ is not only interruption of time, but conversion, radical and unexpected exchange. Through it, God comes towards the human and surprises him giving the eternity, joining the essence and the potentiality towards the likeness to God.Dealing with the topic of the image and likeness of God, to such categories closed to us Adventists (Sabbath and Advent), might be find a more generic corresponding terminology: essence (present) and vocation (future).In this sense the image of God is not monolithic but articulated in two moments located at the beginning (Creation) and in the future (Advent). Between the primordial and the eschatological event there is the existence of the believer, a period tensioned by the presence of evil that partially distorts the image of God.The essence, the origin – the creatural aspect of the human being is affirmed by the premodern thought and by Christianity. The fact is that the image is not the original, but above all, it is nothing without the original because the image is not something empty, but has its origin in God. Therefore, it is about the conditioning to God, his rootedness in God, his structure that is of similar nature with God’s and his predisposition to the likeness of the Creator. The modern perspective describes man reduced to pure dimension of existence, uprooted from the divinity. Man is, in this version, open to the future (healing, progress), but without origins. This modern trend makes only a task out of the essence of man; that is why this is a deeply ‘anti-essentialist’ vision.The existentialism is the current describing the alienated condition of man. Theology (which reverses the dominance that existentialism gives to the existence in comparison to the essence) finds its place in the discourse inserting itself in the tension that exists between the essence of human and his existential alienated situation. Sin is something of universal extent describing the alienation from the divine essence. The essence remembers the beginning, when, in his essential structure man was created in a perfect correspondence to the image of God. Since the man was created “in his own image”, the Creation “was very good” (Gen. 1: 31 NIV).The vocation (destiny) is the second aspect of the image. Man does not bears within him the image given at the time of Creation but opens himself to the future, acknowledging its incompleteness, because he is not only ‘content’ but ‘task’ as well. The participation to the divine is not carrying out, as the result of our action, rather is an availability to be filled by the divine. The way to become an image of God is a historical process with eschatological outcome, rather then a ‘state’ because the human is/has not a fixed nature but is an open story. Therefore, “human-being” means “human-becaming” according to the image of God.Man was created with this great potential: to be image of God and to be more and more alike his Creator. The potentiality is not the perfection: it leaves room for continuous growth. This process is not the sum of many moments of imperfection that culminates with the fullness and completeness. Each moment of time holds its perfection that is not yet complete compared “to the whole measure of the fullness of Christ” (Ephesians 4:13 NIV).In these particular moments the spiritual presence of Christ, despite of the current human condition, inspires man with interest in the ‘essentialisation’. With the return to the essence, takes place a return to the primordial human. In this way, there is an anticipation of the sense of harmony that belongs to the human being as its own structure. Consequently, the imbalance and disharmony of alienated existence appear in their true light, emerging from their historical and individual disguises. Therefore, the fulfilment of the image of God in man does not exclude the essence – the source that animates his existence – nor the vocation that will come about in the future. The two sides are complementary one to another, are interwoven towards eschatological perfection of image.There is also a contrast between the essence and the vocation. In order to ‘become’ we must give up something. The human is required to surrender something of him in order to leave room for the divine intervention in his life. Meeting the divine, man exceeds himself, though, is Jesus that achieving a spiritual extension, has created the transition to the divinity. Christ covers both our intimity with divine power, and our exterior with a coat of grace; what He placed within us encounters what He brings to us, enhancing the space of our nature. In communion with Him, men become what they were intended to: the image of God.Jesus is the portrait of God, the true image of God on earth. Christ is the “firstborn among many brothers”, and the belivers are “predestinated to be conformed to the likeness of his Son” (Rom. 8:29 NIV). In Jesus Christ, the true image of man appears clear and enlightened, without those deformations and obscure points inherent in any image of himself or others. In Jesus, God places before our eyes the image and likeness, the clearest that can be, so that we recognize what dignity we are called to. The humanization of Jesus Christ does not alter the beauty of divine image, but exalts it in a cosmic revelation because with his sacrifice Jesus claims the involving of human to the communion with God and with His own image.The category of image carries in itself the dimension of alterity, otherness, diversity, difference, because his essence is to be an image of Another and his job is to give testimony of Other. It carries in itself also the dimension of plurality and communion, because God who is the reason for his iconicity is the One God in three Persons, is the Source of communion and reciprocity.The idea of ‘image of God’ is used to describe the state of the incompleteness of the humankind. On the other hand, the vocation towards the likeness of God means also what man is already in the characteristics of his natural existence, because only in this condition that future can be stated as realization of the vocation itself. However, the return to the ‘essentialisation’ will be complete only with the new Creation, when the Creator will place no longer Himself in front of the creation, but will dwell in it. Everything is now sharing in the inexhaustible fullness of the divine life because of the dwelling of God among us. Now similarity to God is completely restored. The man will become, like in the early times of Creation, the perfect image of the Creator.

Il disprezzo esclude il dialogo

1 commento

Egr. sg. Augias,Vorrei esprimermi, prendendo spunto dall’ariticolo “La Chiesa e lo Stato e l’arroganza della verità”, La Repubblica del 14 sett. 2007. La mia perplessità è legata alla posizione dell’”unica Chiesa” come la ricorda un documento della Congregazione della Dottrina della Fede vaticana, a differenza delle chiese protestanti (che non possono godere dello statuto di ‘chiesa’ secondo tale dichiarazione). Oltre le divergenze dottrinale bisogna considerare però che la nostra società pluralista e secolarizzata ha la necessità di dialogo, almeno per rispetto alla democrazia e il buon senso che pretendiamo di difendere, resistendo alla tentazione dell’arroganza della fede che ritiene abbia tutta la verità. Non Le sembra che la Chiesa Cattolica si ponga, nei confronti delle altre chiese in un rapporto di competizione per non dire sopraffazione?Per esprimere la stessa Verità (su cui si pretende l’esclusività) e per promuovere un clima di dialog, non occorre un’offerta di disponibilità cristiana reciproca e l’umiltà che ammette di poter imparare anche dagli altri? Può una chiesa pretendere la gestione assoluta della Verità e nello stesso tempo lasciare spazio al dialogo (di fede)?Forse la mancante infallibilità del passato (riconosciuta dalla Chiesa quando ha chiesto scusa – cosa decisamente lodevole) darebbe spazio anche alla possibilità di venirne meno anche nel presente. La convinzione che la perfezione cristiana richiesta dal Padre nel Vangelo, non è ancora raggiunta del tutto dà umiltà per tollerare e relazionare meglio con gli altri, in quanto si è cosciente delle proprie mancanze.Distinti salutiLiviu Anastase

Etica si estetica aplicata

Lascia un commento

Tu vorbeai de o presupusa libertate si ca religiosii au ‘adevarul propriu’ absolut de la care nu fac rabat (acuzatie de lipsa de elasticitate si adaptabilitate la exigentele existentiale moderne).

Dreptate? Nu prea ai. Zici ca religiosii incuie conceptele intr-o colivie controlata de Biblie doar, indiferent de rationalitatea si justetea argumentelor externe acestui Adevar biblic.

Argumente externe Biblie? Unii filosofi se gasesc intr-o anumita corespondenta cu Biblia:

Iti spun pe scurt cum te considera pe tine KIERKEGAARD: iubitor de estetica, caracteristica a post-modernitatii: tema preferata a esteticii e placerea dragostei afara din orice schema sociala sau etica care ar ingradi-o (asta e libertatea sau adevarul tau). cine traieste din placere traieste sub tutela imediatului, adica o forma inferioara de existenta in care spiritul nu a ajuns inca la maturitatea de a se poseda pe sine, lucru ce emana o neliniste ce e proprie naturii ce si-a pierdut inocenta.

Omul etic, in antiteza, e cel ce nu e condus de simtul necesitatii dictat din extern, ci de interiorul sau, ce e expresia esentei sale.
Si pozitia kierkegaardiana nu e departe de “constienta morala” a lui Kant, sau de “superomul” lui Nietzsche, pt ca personalitatea lui Kierkegaard asculta de legea morala in universalitatea ei.

Totusi, idealul etic, chiar de e construit in interior, nu e un ideal abstract sau ingradit, trait in izolare. Cine traieste eticamente actualizeaza in viata proprie universalul si realizeaza in sine omul paradigmatic, fara a se dezbraca de concretetea sa (ce ar avea ca sfarsit dizolvarea in nimic), ci penetrand universalitatea.

Omul estetic e cel care merge la ‘nemereala’, nelinistitul de el. El e apa tulbure si mica ce nu trece de genunchiul broastei. Cel etic, conservandu-si concretetea, face din sine omul universal, ce are sediul in sine insusi. El è apa curata si adanca.

Raportul estetic (amoros) intre doua persoane are un fundal de vulgaritate pt ca e ofensiv : aceasta vine din dorinta de a se uni cu o persoana, ca si cu un lucru finit. Daca omul este o substanta etica, nu poate fi egalat cu un lucru, care se poseda si apoi se lasa, sau cu un mijloc de satisfacere a unei nevoi sau unei placeri. Cam asa se poate interpreta pozitia ta. Tu vrei sa cuceresti cu armele gresite. Esti conditionat de societatea actuala care le foloseste. Asta nu inseamna ca vor “tzine” cu un crestin.
Estetic ar fi posibil si chiar de dorit o lejeritate morala. Pt o persoana etica insa e imposibil sa se lase dusa de nas de estetica. Stadiul etic (la care nu cred ca ai ajuns sau vei ajunge vreodata daca iti pastrezi rigiditatea asta ideological actuala) nu descalifica pe cel estetic; mai degraba il domina, il controleaza, rezervandu-i o functie subordonata, secundara.

Older Entries

Iscriviti

Ricevi al tuo indirizzo email tutti i nuovi post del sito.