Vierme pofticios = mar gaunos

Vierme pohticios = mar gaunos

de Silvia A. 

(Nimicnicia existențială, proprie trecătorului obișnuit al zilelor noastre, sau mai bine zis a omului firesc ce traiește doar pentru el însuși, îneacă eforturile de depășire a sinelui, din partea celui nemulțumit de calitatea sa de muritor, și îl afundă mai adânc în mucilagiul nesperării. Bietul Adam și biata Eva. Oare le-a mai folosit cât de cât că au mai trait un crâmpei de timp? Sau n-au făcut altceva decât să dea viață la noi deziluzii născute din inconștiență? Perpetuarea speciei, însă și perpetuarea păcatului până la asemenea cote încat a devenit aproape imposibil de oprit dezvoltarea în progresie geometrică a acestui proces haotic ce a distrus armonia universului. Ar fi fost de dorit ca sărmanii izgoniți să fi învățat ceva din oroarea faptei deja comise, și să aștepte împlinirea făgăduinței reabilitării, cu mai multă responsabilitate.

Dar, neinteresați fiind de faptul că S.R.L.-ul lor și-a schimbat sediul de pe strada vieții pe cea a viitoarei inexistențe, nepăsându-le că începuseră deja să moară, încercau să mai fardeze cumva obrazul aparenței și mai dădeau din când în când cu vopsea frumos colorată pe capacul sicriului ce urma să îi acopere curând. Si iată că iarna se așternea, din vina lor, ningând cu durere peste lume și lăsând să sufle un vânt de nesecată solitudine peste fiecare ființă omenească ce urma să se nască. Nimic nu a mai fost ca înaite, căci Tatăl lor, marele Creator, dorea să îi învețe o lecție, aceea a suportării consecințelor, căci pentru ei ascultarea nu a avut preț. Ci au dorit mai presus de orice să cunoască pe langă bine, și răul. Nu s-au limitat la ce le-a fost dat. Probabil s-au simtit ofensați că trebuia sa primească doar daruri, fără plată. Și au zis nu. Ei au vrut să plătească și li s-a împlinit dorința. Au plătit neascultarea totuși, în modul în care nu se așteptau. Cu ceva mai mult decât ar fi fost dispuși să dea. Veșnicia. Și au fost izgoniți, iar drama dezrădăcinării a creat noi posibilități de cunoaștere a ceea ce era nepermis, reverberația paradoxului dintre rupere și devenire. Iată, că elementul care a provocat nestăpânirea firii, “mărul”, se regăsește în urmatoarea ilustrație (preluare din emisiunea Poezia speranței, Licinius Chiriac Speranța TV): Jubilația viermelui. Un vierme mare, fioros, prinde-a se strecura insidios spre mărul roșu și apetisant. Și zice mărul: “Doar o imagine mă înspăimântă: Un vierme, ce mă privește lacom, jubilând, cu rânjetu-i perfid schimonosindu-i fața. Știu că pândești, miriapod patetic. Căci la gunoi m-ar duce pofta ta. Tu să te saturi… restul n-ar conta. Regreți înfometat și plin de ură că nu ești lângă mine în copac. Cât timp de creanga mamă mă voi ține, eu sunt sătul, iar tu… stai nemâncat. Căci eu sunt sus iar tu… poți să mă muști, cu gura-ți de mogul, doar dacă vin eu jos. Și abia atunci vei fi sătul. Altfel, rămâi un vierme pofticios, dar neîndoielnic, mic, neputincios.” Iată că jubilația viermelui este pusă în antiteză cu jubilația mărului. În timp ce viermele, elementul răului distruge tot ce-i iese in cale, mărul are o bază, o legătură cu ceva mai puternic decât el. Viermele e răul personificat, care poate lua diferite forme. Se transformă în orice, care în principiu ar putea fi bun, dar prin folosirea nepotrivită devine rău. Fluturele, deși frumos la înfățișare, poate așeaza pe măr, un element al răului: larva viermelui. Dar, Grădinarul știe când să aplice tratamentul.  Isus este Vița, iar noi mlădițele. Cât timp rămânem legați de viță, asemenea mărului de creanga pomului, vom beneficia de tratament, în pofida nefericitei întâmplări a întâlnirii cu larva. Esența creștinului este aceea de a se lăsa modelat de Creator. Mărul a văzut atâtea în viața lui. Ierni, promoroacă,… Toamna, puține fructe se mai văd pe crengi. Pomul poate să nu mai ajugă la rodire. Să avem grijă la viermele care ne pândește și care abia așteaptă să ne devoreze.

De luăm două oglinzi și față în față de le punem, zadarnică le este oglindirea, căci n-au nimic a-și arăta. Cât rod aduc? Ar fi zadarnic efortul lor. Dar, dacă între ele un soare mic s-ar pune luminând, toți ar desluși atunci mai bine pe unde calcă, dacă e urcuș sau hău. Așa-s creștinii, fără de folos, chiar stând alături, dar fără de Hristos. Pavel spune: “Nu doresc să mai știu între voi nimic altceva decat pe Isus Hristos și pe El răstignit.” Trebuie să reflectăm în exterior, conținutul interior. Singuri, nu avem nici un rost. Trebuie să oferim, pentru că altfel nici nu mai putem primi.

Nu cunoaștem in totalitate adevarul, dar probabil ca daca inca mai suntem in aceasta gaura neagra a universului, inseamna ca si noi calcam zi de zi peste cuvantul Sau. Si asemenea primilor parinti, poftim la multi pomi si gustam din rodul lor. Si nu ne sfintim inimile pe deplin. Oare care este de fapt identitatea noastra? Suntem “marul”, sau “viermele”? Acum inca ne plangem soarta amara, pe aceasta intindere de tara, si urmeaza sa ne facem tarana, pana ce El ne va chema din nou la lumina. Si asteptam cu dor acea zi mareata, in care fiinta noastra va fi umpluta nu cu moarte, ci cu viata. Iar noi, privind la El, nu ne vom mai scufunda, ci ne vom inalta, neintinati fiind de soaptele acestei vremi, ce vrea sa stapaneasca peste inimi, peste suflete, ce vrea a ne trage in jos, cand noi vrem sa urcam. Totusi, daca am putea sa profitam de fulgii de nea ce cad de sus, si dedesubtul paturii de gheata ce se formeaza peste noi, sa renastem, sa ne dezvoltam asemenea bobului de grau, cu un cuget nou si curatit! De am putea incet, dar sigur, sa ne metamorfozam, din vierme in mar, ce bine ar fi. Caci iata, iarna lumii e pe duca.)

Multi in lumea aceasta nu stiu ce au de facut. Si sufera de Sindromul Cainelui Scapat din Lant. L-am vazut prin gunoi cautand dupa oase. A dorit libertate. Si a ajuns vagabond. “Stapanul”, zice el, “e rece, mancarea e putina”. A tinjit dupa viata de libertate. Urmarit de hingheri, pentru a fi pus in lant, a sfarsit lovit de tramvai. “De ce n-ai venit, catelus, inapoi?” e strigatul Stapanului, ce plange dupa bietul micut, care probabil, s-a prins in sarma ghimpata nevazuta si a sfarsit tragic. Dorinta dupa libertate a dus la surpriza de a se vedea aruncat fara valoare la margine de drum, in santul murdar. Ce finalitate dureroasa. Macar fiul risipitor a stiut sa se intoarca la Tatal sau si libertatea sa a devenit povara. Caci a gasit ca-i mai placut sa fie sluga in casa parinteasca, decat un liber ingrijitor la porcii altuia, o stare de provizorat ce poate lua sfarsit doar prin exercitarea propriei vointe, dar si a renuntarii la propria vointa. Vom sti sa facem deosebirea intre ocaziile in care trebuie apelam la vointa noastra si cele in care trebuie sa renuntam la ea? Vom sti oare sa descoperim libertatea din spatele gardului ce limiteaza manifestarea Sindromului sus amintit?